Povestea noastra de dragoste

Eu şi soţul meu Decebal avem o poveste de dragoste pe care am spus-o multora, nu pentru a mă lăuda, ci pentru că eu consider că este dătătoare de speranţă. Un prieten ne-a spus la un moment dat: „Nu se poate face o un film după povestea voastră de dragoste pentru că e greu de crezut!” Eu zic că are elemente de telenovelă.
În această carte vom spune povestea noastră păstrând firul întrebărilor aşa cum au fost puse tuturor eroilor cărţii. Cu siguranţă că o voi/vom spune la un moment dat cu toate detaliile pe care le considerăm semnificative!
Deşi în acte ne numim Monica şi Decebal Popescu, noi ne semnăm biletele lăsate unul altuia şi, mai nou, SMS-urile: IC (Ileana Cosânzeana) şi FF (Făt-Frumos). Aşa figurăm şi în telefoanele noastre. Simţim că ne reprezintă! Deci iniţialele nostre în carte vor fi IC şi FF.

Ne-am cunoscut în noiembrie 1987 şi suntem de fapt împreună ca un cuplu din 10 decembrie 1994. În 10 decembrie 2019 împlinim 25 ani de relaţie de cuplu.

IC: Dacă ar fi să descriu viaţa noastră într-un singur cuvânt acesta ar fi „Împreună”
FF: „These are the voyages of Starship Enterprise. Its mission: To explore new worlds and new civilizations; to boldly go where no one has gone before.”

IC: Dacă s-ar face un film după viaţa noastră de cuplu s-ar numi „Povestea Ilenei Cosânzene şi a lui Făt-Frumos în Realitate”. Pentru că m-am simţit prinţesă pe dinăuntru dintotdeaua. Pentru că am părul lung şi blond din adolescenţă, m-am identificat cu IC. Firesc, partenerul ideal al IC este FF. Și aşa ne-am autointitulat
noi.
FF: „Metamorfoză”. Pentru că, în opinia mea, este un proces de transformare care ne caracterizează în timp atât pe mine, cât şi pe soţia mea.

IC (despre ce fel de copil am fost): Am fost un copil special şi neobişnuit: foarte delicată şi sensibilă! O mică prinţesă! De la 8 ani a început coşmarul surplusului de greutate de care nu am scăpat complet nici acum. Asta a adus o schimbare dramatică a relaţiei mele cu lumea, inclusiv cu ceilalţi copii, ceea ce mi-a afectat şi imaginea de sine şi respectul de sine! A fost extrem de provocator să fac faţă oprobiului public legat de surplusul de greutate şi să nu mă izolez şi să intru în depresie! Complexe am avut şi mai există urme şi acum! Erau momente în care reuşeam să mă integrez şi în familie şi în social valorificând firea mea extrovertită, simţul umorului şi toate trăsăturile mele pozitive de personalitate, dar aveam şi momente în care mă simţeam singură, neacceptată aşa cum sunt (pe interior şi pe exterior). Nu mi-a plăcut să fiu copil!
FF: Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la anii copilăriei mele, la vacanţele de vară petrecute la ţară în arşiţa verii şi praful în care îţi intra piciorul până la gleznă, la zilele nesfârşite petrecute cu verii şi mătuşile mele pe câmp la recoltat arpagic, la zilele de scăldat şi pescuit la gârlă sau la veselia şi bucuria zăpezilor şi derdeluşului din parcul Politehnicii, şi acum îmi saltă şi acum inima de bucurie! Am fost un copil obişnuit, cu glumele şi dramele specifice copilăriei. Nu am fost nici bătut, nici neglijat, nu am suferit nici de frig, nici de foame. Este o descriere care cred că se încadrează la o copilărie fericită.

IC (despre părerea despre mine în copilărie): Până la 8 ani cred că am avut o părere bună. După aceea am avut mereu complexe din cauza surplusului de greutate.
FF: În vocabularul adultului care sunt acum aş spune că manifestam mai puţin decât îmi era potenţialul. Asta simţeam.

IC (despre cum s-au înţeles părinţii între ei): S-au înţeles şi s-au iubit foarte mult în felul lor! S-au şi certat, dar era clar că nu se plictisesc împreună! Povesteau, se amuzau! Tata a fost întotdeauna mândru că o face pe mama să râdă! Era pentru el un indicator de reuşită în relaţie! Și bunicii mei s-au iubit foarte mult şi, după 40 de ani de căsnicie, se plimbau de mână!
FF: Părinţii mei s-au înţeles foarte bine.

IC (despre ce din experienţa părinţilor mi-a influenţat viziunea asupra relaţiei de cuplu): Mi-a fost clar că au o relaţie vie şi că se iubesc! A fost cel mai important şi frumos cadou pe care mi l-au făcut! Am pornit la drum în viaţă cu speranţa că pot şi eu să-mi găsesc jumătatea. Nesimţindu-mă înţeleasă şi acceptată aşa cum sunt de către părinţi, mi-am pus toată speranţa în partenerul meu! Să mă vadă, să mă accepte şi să mă iubească exact aşa cum sunt, pentru cine sunt ca om şi ca femeie!
FF: Faptul că s-au iubit şi s-au înţeles şi au cooperat în toate aspectele vieţii cred că a exercitat o influenţă asupra mea.

IC (despre cum mi-am imaginat că voi fi mare atunci când eram mică): Cel mai important reper şi ţintă a fost să îmi găsesc perechea. De dinainte de 12 ani, atunci când mi-era greu şi mă simţeam singură şi neînţeleasă, îmi spuneam: „Atunci când o să vină El o să fie bine, o să fiu iubită, acceptată şi înţeleasă şi voi fi fericită!” De atunci mi-am dorit cel mai mult să îmi găsesc perechea şi să „creştem” împreună! Am făcut colecţie de poveşti de dragoste celebre şi mai puţin celebre care să mă ajute să-mi menţin visul viu şi să lupt plină de speranţă să mi-l împlinesc!
FF: Nu aveam un plan anume. Nu mă imaginam mic fiind cum voi fi mare. Sau nu îmi aduc aminte.

IC (despre cum era viaţa ei când l-am cunoscut pe FF): Îl ştiam de la 20 ani. Dar voi descrie viaţa mea de dinainte de a începe relaţia de cuplu cu FF. Aveam 27 ani.
Fusesem căsătorită 2 ani şi jumătate cu un bărbat pe care l-am iubit din tot sufletul! Eram diferiţi şi am crezut că dragostea va umple golurile dintre noi şi diferenţele. În cazul nostru nu s-a putut! Îmi pare tare rău că nu a înţeles cât l-am iubit şi îmi doresc enorm să ajungă cumva la el mesajul că îi sunt profund recunoscătoare că nu a murdărit cu nimic cea a fost frumos între noi şi că, în felul acesta, mi-a dat puterea să merg mai departe! Cât bine îmi doresc mie, atât îi doresc şi lui!
Trecuseră 3 ani de când divorţasem de primul meu soţ. Terminasem un colegiu şi eram în primul an de facultate, boboacă.
FF: Atunci când m-am întâlnit prima dată cu Monica viaţa mea era într-un uşor declin. Terminasem armata, începusem facultatea şi munca ceea ce era foarte solicitant de făcut în paralel. În relaţia cu prietena mea de la vremea respectivă intrasem de ceva vreme pe panta descendentă.

IC (despre ce părere aveam despre mine atunci când ne-am întâlnit): Îmi crescuse respectul de sine prin acest nou statut de studentă şi îmi doream cu disperare să-mi găsesc iubirea cea mare!
FF: Eram neîncrezător în propria persoană.

IC (despre convingerile avute despre cupluri înainte de întalnirea cu FF): Știam cu certitudine că există cupluri fericite şi eram hotârâtă să fac absolut tot ce ţine de mie ca să fac şi eu parte dintr-un cuplu fericit! Știam şi că există multe cupluri nefericite care trăiesc în resemnare, toată relaţia rezumându-se în a fi colegi de apartament, coplătitori de taxe şi credite şi membrii ai cooperativei de crescut copii! Cupluri care au în comun doar patul şi cratiţa! Alţii nu au nici măcar atât!
FF: Nu mi-am pus problema în nici un fel şi nu cred că aveam o idee preconcepută cu privire la acest subiect.

IC (dacă am cerut lui Dumnezeu să-mi găsesc perechea): Daaaa! M-am rugat şi în culcare şi în sculare să-mi aducă Dumnezeu în viaţă acel bărbat pe care să-l fac fericit şi care să mă facă fericită! Știam că am multă iubire de dat şi m-am rugat să găsesc acea persoană care să aibă nevoie de iubirea mea şi s-o aprecieze. I-am cerut lui Dumnezeu ca viitorul meu soţ să fie un om bun (nu-mi imaginam că aş putea iubi un om rău fără să mă distrugă!) care să mă iubească pasional şi pe care să-l iubesc cu pasiune! Atât. Știam cumva că Dumnezeu va pune ce mai este nevoie ca să ne iubim şi să fim fericiţi!
FF: Da. Vreme de mai mulţi ani m-am rugat la Dumnezeu ca să-mi dea femeia potrivită pentru mine. O făceam chiar de mai multe ori pe zi. Și a fi potrivită pentru mine era singura calitate pe care o ceream. A durat ceva timp până am ajuns să fiu cu ea, dar a meritat aşteptarea!

IC (despre când şi cum ne-am întâlnit): Eram cu o bună prietenă la plimbare în noiembrie 1987 şi ne-am întâlnit întâmplător cu FF care era prieten şi fost coleg de liceu cu prietena mea. Ne-a făcut cunoştinţă şi ne-a invitat pe la ea. Am mers la prietena comună acasă. Când a trebuit să plece, am plecat şi eu cu el ca să nu mă uite Dumnezeu la prietena mea.
În troleibuz mi-a spus că mă conduce acasă. Nu eram obişnuită cu asemenea politeţuri (nu eram genul de fată curtată de băieţi pentru că….. arătam în afara standardelor de frumuseţe ale băieţilor de acea vârstă!). Am crezut că vrea să mă conducă din politeţe, nicidecum că mă place ca fată! I-am spus că eu pot merge singură fiind în deplină siguranţă! Am fost uimită că a insistat! Și eu am insistat şi….. am fost mai convingătoare! A cedat! Când am ajuns acasă i-am spus mamei mele că nu ştiam că există astfel de băieţi în generaţia noastră! Și că sunt fericită că există şi locuim pe aceeaşi planetă! În acel moment nici prin cap nu mi-a trecut că s-ar putea uita la mine! Aveam complexele despre care am povestit deja şi el era prea frumos şi prea…. rupt din Soare ca să mă placă pe mine!
Următoarea întâlnire a fost la ziua prietenei noastre comune (în aprilie 1988). Am stat mult împreună la acea petrecere şi m-am îndrăgostit lulea! Dar eu ştiam că are o prietenă şi, conform valorilor mele, nu puteam nici măcar să spun ce simt ca să nu tulbur relaţia cu fata respectivă! Era “luat”! Nu aveam altceva de făcut decât să îmi văd de viaţă, ştiind că există şi el pe aceeaşi planetă!
Au urmat 7 ani în care nu am fost împreună cu FF şi în care s-au întâmplat tot felul de evenimente. A început relaţia cu primul soţ şi faptul că m-a iubit cu pasiune m-a făcut să investesc şi eu în relaţie tot ce aveam: muuuultă iubire! Ne-am căsătorit!
FF a fost la nunta noastră şi s-a gândit (am aflat ulterior, bineînţeles) că putea fi el în locul mirelui. Ca într-o telenovelă care se respectă!!! Ne-am tot văzut la prietena mea în casă de mai multe ori, eu fiind cu soţul meu. Întrebam unul de altul. Îmi iubeam soţul şi îl priveam pe FF în perioada aceea ca pe un prieten special. Apoi am divorţat. L-am sunat de Crăciun să îi urez de sărbători. M-a invitat la plimbare. Ne-am mai plimbat şi altă dată. Am fost şi la petreceri împreună la invitaţia mea. Nu mi-a făcut nici o declaraţie. Doar am vorbit (mai mult eu!) şi m-am reîndrăgostit de fiecare dată. Treceau luni între întâlniri şi mă convingeam că nu am ce să aştept. Credeam că doar eu simt ce simt. Iar el este politicos! La ultima întâlnire înainte de 10 decembrie 1994, fiind la o petrecere, s-a oferit să mă conducă acasă. Crezând că o face de politeţe, l-am refuzat. A insistat şi, din nou, am câştigat! Nu l-am mai văzut şi nu am mai vorbit deloc 2 ani.
Asta e povestea pe foarte scurt a relaţiei noastre până am devenit un cuplu.
FF: Răspunsul e unul complicat! Pentru că, precum într-un film cu un personaj amnezic, am avut mai multe prime întâlniri! După cea despre care am vorbit, care s-a petrecut în noiembrie 1987, a urmat un şir de mai multe pauze şi întâlniri culminând cu ultima primă întâlnire care s-a petrecut în 10 decembrie 1994. Până atunci ne-am văzut pe la petrecerile prietenilor comuni, la prima ei nuntă şi, după divorţ, la plimbări în parc sau la restaurant. Petreceam câteva ore simţindu-ne bine unul cu celălalt, fără a exprima explicit sentimentele profunde pe care le nutream unul pentru celălalt. În cele din urmă, la un moment dat în 1994, am hotărât să fac ordine în viaţa mea. Printre altele să clarific relaţia cu cea care urma să-mi devină soţie. După o stratagemă în care am implicat-o şi pe sora ei prin care voiam să o surprind pe Monica, dar care a eşuat pentru că Monica a aflat, am fost invitat la Balul Bobocilor şi la petrecerea de după la Monica acasă. Abia atunci, târziu în noapte, am putut să îi spun că o iubesc de când am văzut-o prima oară. Am aflat că şi ea simţea pentru mine exact acelaşi lucru încă de foarte mulţi ani. Din acel moment am rămas împreună şi am devenit cunoscuţi sub numele de IC şi FF.

IC (dacă am ştiut de la început că el este alesul/sortitul): Aşa cum am spus, mi s-a părut rupt din Soare. Avea o căldură, o delicateţe, o nobleţe şi un fel de a acorda atenţie de lord englez (dar nu rece, ci foarte caldă!) pe care nu le mai întâlnisem decât la persoane în vârstă şi nu credeam că există cineva ca el în generaţia noastră! Dar, complexele mele nu m-au lăsat să aud vocea care foarte probabil că m-a avertizat! Pentru că nu credeam că este posibil să se uite la mine. Avea, din punctul meu de vedere, toate calităţile necesare pentru a fi cu orice femeie şi-ar fi putut dori! Deci, de ce m-ar dori pe mine care eram atât de departe de stardele de frumuseţe fizică?? În schimb, din clipa în care l-am cunoscut, pentru mine a contat că există! Eram pur şi simplu fericită că există pe lumea asta şi mă simţeam mai plină de speranţă gândindu-mă la el. Lumea era un loc mai bun!
Insă complexele mele erau atât de teroriste şi distorsionante ale realităţii, încât şi atunci când a dat semne de atenţie personalizată, le-am interpretat ca fiind semne de politeţe şi compasiune şi nu interesul unui bărbat pentru o femeie! (Dacă le-aş fi înţeles corect, e foarte probabil că am fi început să fim un cuplu cu cel puţin 2 ani mai devreme!) Eram convinsă că slăbiciunea mea pentru el, propriile mele emoţii, copleşitoare uneori, erau vizibile şi că el se simţea dator să fie politicos şi de aceea se purta aşa frumos cu mine! I-am spus de mai multe ori de când suntem împreună, că am sentimentul supărător că am pierdut timp preţios împreună cu el. La un moment dat mi-a răspuns ceva înţelept care a spulberat instantaneu regretul meu: „Te-ai gândit că poate nu era momentul cel mai potrivit pentru a fi împreună? Că nu ne-ar fi fost la fel de bine dacă eram împreună mai dinainte???” Avea dreptate! Am înţeles atunci că „divine timing” este de luat în calcul!
Ce încerc să transmit cititorilor este semnalul de alarmă că propriile convingeri negative, respectul de sine scăzut pot face oamenii să rateze şanse importante pe care Dumnezeu, Soarta, Viaţa, Universul (sau cum alege fiecare să-i spună) le oferă. Le ratează pentru că pur şi simplu nu decodifică semnalele venite de la ceilalţi şi evenimentele de viaţă în mod corect!
Ironia absolută a situaţiei noastre (a mea în relaţie cu FF) este că nici el nu avea încredere în el însuşi şi nu se considera valoros. Mi-a mărturisit în perioada în care eram deja împreună că a simţit că îl plac şi că „îi las uşa deschisă”, dar….. a considerat că nu mă merită!!!! Când mi-a spus asta prima oară am rămas cu gura căscată! Am crezut că râde de mine! Ceva mai absurd nu mai auzisem în viaţa mea! Și din această cauză noi am fost împreună după 7 ani de când ne-am cunoscut?!? Timp în care m-am măritat şi am divorţat! Și am stat şi 3 ani singură! Și am avut şi alte relaţii! Mereu am afirmat, de când sunt împreună cu Decebal, că Dumnezeu ne-a dat şi a doua şi poate a mai multa şansă! Puteam fi fiecare cu câte 3 copii de gât în cine ştie ce căsnicii nepotrivite (sau mult mai puţin potrivite!). Și totuşi ne-a acordat privilegiul de a fi împreună!!! Concluzia mea este că Dumnezeu nu e ranchiunos şi nu se răzbună! Mi-a dat şansa să fiu cu acela din cauza căruia m-am revoltat împotriva Lui!!!
FF: Doar nişte manifestări somatice, nişte trăiri în corp pe care eram prea neîncrezător ca să le iau în considerare.

IC (despre momentul în care am ştiut că el este alesul): Abia atunci când mi-a spus că mă iubeşte de când m-a văzut prima oară şi că vrea să fim împreună!
FF: Cred că la nivel inconştient am ştiut din prima clipă! Conştientizarea s-a produs treptat în timp.

IC (după cât timp am ales să fie împreună): După 7 ani de când ne-am cunoscut (din 10 dec 1994). La câteva minute după ce mi-a spus că mă iubeşte cu glas omenesc!
FF: După 7 ani de când ne-am cunoscut. 10 decembrie 1994 a devenit momentul nostru de referinţă.

IC (despre cine a făcut primul pas): El. Atunci când a decis să mă caute în decembrie 1994. Aş fi făcut şi eu primul pas dacă aş fi ştiut clar că este „liber”.
FF: Într-un fel aş putea spune că eu. Insă a fost o apropiere din ambele direcţii.

IC (cum descriu evoluţia relaţiei noastre): Extrem de lentă şi subterană în primii 7 ani. Din decembrie 1994 încoace: firească, frumoasă, intensă şi dramatică (apocaliptică în perioada de grea încercare). Am crescut cu adevărat împreună, aşa cum mi-am dorit! Pe toate planurile: al maturizării, al dezvoltării personale, şi social, şi financiar (am pornit de la o sărăcie lucie în care ne sfătuiam dacă luăm 2 pâini sau una şi în care mă simţeam vinovată dacă îmi luam un covrig sau o merdenea!)
FF: Ca graficul unei funcţii ce pleacă din 0 şi ajunge la infinit trecând prin mai multe minime şi maxime locale. Asta pentru cei cu o minimă pregătire de profil real. Pentru restul e un altfel de a spune că are o tendinţă accentuat crescătoare, dar care are pe parcurs suişuri şi coborâşuri.

IC (cum descriu relaţia noastră în acest moment): Vie, intensă, sudată, în pragul maturităţii şi al echilibrului (mai avem de lucrat la vindecarea totală a traumei majore care ne-a marcat relaţia şi la alte aspecte ale fiecăruia în parte). Și nu în ultimul rând: conştientă! Ne iubim foarte mult şi declarăm asta amândoi în fiecare zi, ne acordăm timp special pentru noi cât de des putem (nu atât de des pe când am simţi nevoia şi ne dorim!). Sursă permanentă de energie, inspiraţie, susţinere, bucurie, încredere în Dumnezeu şi în Viaţă…… Aş putea continua incredibil de mult! Relaţia noastră este cea mai stabilă şi consistentă resursă pentru aproape tot ce e bun în viaţa mea!
Asta nu ne împiedică să ne mai deconectăm emoţional uneori, să ne certăm sau să ne acuzăm de diferite lucruri! Dar nu asta defineşte relaţia noastră pentru că nu asta alegem să o definească!
Ne alegem unul pe altul în fiecare zi!
FF: Precum petrolul pentru Arabia Saudită! Este sursa mea de bunăstare, dezvoltare, stabilitate şi securitate.

IC (despre ce face relaţia noastră aşa cum este): Iubirea profundă care ne leagă. Hotărârea de a păstra relaţia vie şi hrănitoare pentru sufletele noastre. Conştienţa a cine suntem şi a alegerilor pe care le facem. Valorile fundamentale şi interesele comune care ne fac să tragem barca în aceeaşi direcţie, cum îmi place mie să spun. Faptul că am făcut în aşa fel încât să creştem împreună: dacă ne-a interesat un curs de dezvoltare personală, fie am fost împreună din prima, fie am fost unul dintre noi primul şi apoi s-a dus şi celălalt. Comunicarea permanentă a ceea ce este important şi de impact pentru fiecare dintre noi. Faptul că ne sfătuim dacă facem şi cum facem ceva important pentru familia noastră. Faptul că suntem atenţi unul la celălalt. Relaţia noastră e aşa pentru că râdem împreună, plângem împreună (inclusiv la filme!) avem un folclor al nostru personal de amintiri, glume, cuvinte cheie…. Pentru că trăim împreună de 24 de ani cu suişuri şi coborâşuri, cu apropieri şi depărtări care ne fac să apreciem şi să ne fie dor de noi apropieri. Pentru că ne acceptăm unul altuia majoritatea defectelor şi slăbiciunilor. Culmea este că unele defecte şi slăbiciuni ale celuilalt ne înduioşează şi ne fac să îl iubim şi mai mult! Pentru că ne permitem să fim vulnerabili în faţa celuilalt……
FF: Formele de manifestare a iubirii care includ, dar nu se limitează la: respectul faţă de partener, acceptarea a cine este el (partenerul) cu toate calităţile şi slăbiciunile lui, mularea reciprocă a fiecăruia pentru a-i potenţa calităţile şi a-i compensa slăbiciunile celuilalt, a te afirma pe tine ca persoană într-o formă acceptabilă pe celălalt, a-l încuraja şi susţine pe celălalt în trăirea pasiunilor proprii, chiar dacă nu sunt şi pasiunile tale, a găsi un echilibru între timpul personal şi timpul împreună cu celălalt. Să îi spui „Te iubesc!” ori de câte ori simţi nevoia sau mai des dacă este important pentru celălalt. Construirea unei istorii comune.

IC (despre ce îmi place cel mai mult la cuplul nostru): Că-mi dă aripi! Și putere, şi energie! Și inspiraţie! Și susţinere! Îmi place la nebunie că tot ce facem împreună ne iese! Îmi place că trăiesc în acest cuplu aproape tot ce am visat să trăiesc! Și îmi place foarte mult şi că acest cuplu al nostru îi inspiră pe mulţi oameni din jurul nostru. Le face poftă! Un prieten ne-a spus: „Nici nu ştiam că există un cuplu ca al vostru! Și nu mi-a trecut prin cap să îi cer lui Dumnezeu aşa o relaţie pentru că nu ştiam că există!”
FF: Când suntem cu hainele pe noi îmi place la cuplul nostru că ne bucurăm să fim împreună, că râdem la aceleaşi glume şi plângem emoţionaţi la aceleaşi scene (de film sau de viaţă). Că nu pregetăm să sărim unul în ajutorul celuilalt când are nevoie, că ne răsfăţăm reciproc, că vrem să dansăm tango împreună şi lista ar putea continua….

IC (despre influenţe exterioare asupra relaţiei): Părinţii noştri nu ne-au influenţat relaţia decât în măsura în care noi doi am ales ca anumite lucruri să le facem ca ei şi altele am ales să le facem altfel. Copiii noştri au schimbat, aşa cum era şi firesc, dinamica relaţiei noastre. Am făcut faţă împreună provocării de a fi părinţi! Și facem în continuare faţă împreună cum putem mai bine provocării de a fi părinţi de adolescenţi! E şi frustrant, e şi distractiv şi e, de multe ori, gratificant să trăim împreună această aventură permanentă!
Și ne-a influenţat major o perioadă extrem de grea şi traumatizantă în care soţul meu s-a lăsat convins un timp de către o altă femeie că binele ar putea fi şi în altă parte decât alături de familia lui şi şi-a pus problema să experimenteze! Din fericire nu a ajuns să experimenteze! Pentru mine a fost apocaliptic!!!
FF: Au fost puţine persoanele care au influenţat relaţia dintre noi. Din punct de vedere al relaţionării cred că fiecare dintre noi a preluat ceva de la părinţi. Cred că am beneficiat de modele mai bune decât alţii. Copiii au constituit, într-adevăr, o schimbare fundamentală faţă de ce a fost relaţia noastră de dinainte de a fi, la rândul nostru, părinţi. În rest ne-am ferit de influenţe exterioare negative şi am reuşit lucrul acesta cu o singură excepţie, din păcate. Mai ales că această influenţă a venit din partea unei persoane relativ apropiate.

IC (despre existenţa unor momente de cumpănă care au pus sub semnul întrebării relaţia): Da, perioada de tristă amintire! Doar atunci. În rest noi nu ne-am permis nici măcar să glumim legat de despărţirea noastră!
FF: Da, am avut un singur moment pe care l-am parcurs extrem de dificil amândoi, în care ne-am simţit separaţi unul de celălalt.

IC (despre cum am trecut peste acea perioadă): Cu ajutorul lui Dumnezeu în primul rând! M-am rugat non stop ca Dumnezeu să ne ajute să trecem cu bine peste răul care ne bântuia viaţa şi ne dăduse vieţile peste cap. Eu mi-am pus la bătaie toate resursele, absolut toate resursele pe care le-am avut pentru că miza era de viaţă şi de moarte! Soarta noastră, a întregii noastre familii era în mâinile mele şi ale lui Dumnezeu. Știam că, pentru prima dată de când eram împreună, nu mă puteam baza pe bărbatul vieţii mele (reperul absolut al vieţii mele, ajutorul meu în toate situaţiile grele de până atunci) pentru că el era prea ocupat să-şi trăiască criza existenţială de 40 de ani în condiţiile agravante ale firii lui de om bun şi serios care le face pe toate temeinic! Au fost şi prieteni care m-au susţinut (puţini au ştiut şi unii dintre ei m-au dezamăgit neînţelegând prin ce treceam!). Am simţit că nu sunt singură!
Și nu în ultimul rând iubirea dintre mine şi soţul meu drag! Iubirea mea pentru el m-a ajutat să rezist şi să lupt cu tot ce aveam şi tot ce eram. Iubirea aceasta a făcut ca renunţarea să nu fie o opţiune. Pe FF iubirea pentru mine şi pentru noi l-a ajutat să nu-şi poată duce până la sfârşit experimentatul. O parte din el era în plină criză, iar o altă parte (partea care mă iubea!) pur şi simplu nu l-a lăsat să plece de lângă mine!!!
Am vindecat cât şi cum am putut trauma asta. Acum mai avem ultimele reminiscenţe. Am apelat la terapia de cuplu centrată pe emoţii (EFT) pentru a vindeca definitiv şi complet această rană care ne-a afectat major pe amândoi. Eu sunt terapeut de cuplu format prin această metodă şi cred în ea din tot sufletul! Faptul că am propria mea experienţă de client, cred că mă face un terapeut mai bun şi mai empatic.
Pe scurt, pentru a trece peste această experienţă traumatizantă m-au ajutat Dumnezeu, iubirea noastră, oamenii care m-au susţinut şi terapia de cuplu!
FF: Din fericire am avut deja acumulate suficiente resurse de iubire care să ne permită să încheiem acea perioadă dureroasă. M-am rugat la Dumnezeu să-mi lumineze calea. Recunosc aici contribuţia decisivă a Monicăi în supravieţuirea noastră ca şi cuplu. Am învăţat inclusiv că trebuie să fim mai atenţi la felul în care ne alegem prietenii.

IC (Ce îmi place la el): Îmi place că este FF al meu, jumătatea mea! Că mă iubeşte şi are nevoie de mine şi de iubirea mea! Îmi place pentru că, din prima clipă în care a început să se manifeste explicit ca un bărbat îndrăgostit, a pus mâna pe mine ca un bărbat pe femeia lui! Îmi place că este un om bun, delicat, iubitor, un tată cald şi foarte implicat. Îmi place că mă face să râd. Îmi place că el chiar crede în mine ca om şi ca terapeut şi mă admiră, mă susţine şi mă încurajează concret şi consistent în cariera mea. A făcut asta de când eram în facultate. Îmi place că-i pot povesti ce mi s-a întâmplat interesant peste zi, iar el, la rândul lui vine acasă (inclusiv la 12 noaptea când este după-amiază la serviciu) şi deseori mai stăm o oră de vorbă deşi suntem foarte obosiţi!
FF: Sunt multe lucruri care-mi plac la soţia mea, dar cred că acele lucruri multe şi mărunte fac deliciul zilei de zi cu zi şi menţine pasiunea vie! Îmi vin în minte câteva acum, fără o ordine anume: că-i place să stea cu mine, că mă caută noaptea în somn prin pat cum o caut şi eu, că ne cicăleşte pe noi, băieţii, să ne îmbrăcăm bine când ieşim din casă în frig, chiar dacă noi protestăm ştiind că are dreptate. Imi place cum se alintă când vrea să fie mângâiată, că la şcoala unde lucrează pune pe primul plan interesul copiilor, că citeşte cu pasiune, că luptă cu îndârjire pentru ideile în care crede. Îmi place că ne citeşte nouă, băieţilor Popescu în tren de stă tot vagonul să asculte cu gura căscată, că îmi citeşte cu entuziasm din cărţile ei, că are compasiune faţă de aproape toată lumea cu care se întâlneşte, că-şi piaptănă părul în fiecare zi şi-l împleteşte în coadă, dar poartă şi părul desfăcut uneori. Îmi place cum face ciorba de peşte (deşi o face doar pentru mine!). Îmi place că practică plină de pasiune psihoterapia. Și îmi place cum ne oprim prin casă să ne îmbrăţişăm şi să ne pupăm…..

IC (ce face din el jumătatea mea): Complementaritatea. Tot ce îmi place la el şi la relaţia noastră. Dacă nu ar fi fost jumătatea mea nu am fi putut trăi o viaţă cu adevărat fericită împreună! Dintotdeauna am afirmat că în relaţie cu el poate fi doar totul sau nimic. Aş fi putut face compromisuri şi aş fi acceptat jumătăţi de măsură cu alţi bărbaţi. Dar el este atât de special, important, încât ar fi fost prea dureros pentru mine să fie mai puţin decât „tot” cu el!
FF: Că e potriveala mea!

IC (ce face relaţia noastră specială): Iubirea dintre noi şi mai ales implicarea noastră conştientă, asumată de a ne preocupa să fie mereu vie şi hrănitoare pentru amândoi.
FF: Eu cred că o relaţie ca a noastră face parte din normalitate. Cele disfuncţionale sunt anormale! Probabil că, într-adevăr, o relaţie pe care eu o văd normală este una specială prin faptul că este mai rar întâlnită. Ce face ca relaţia noastră să fie specială? Tot ce am împărtăşit mai sus şi alte câteva sute de motive….

IC (ce ne leagă cel mai mult): Acum, pe lângă iubirea care a crescut odată cu noi, ne leagă foarte mult şi viaţa trăită împreună!
FF: Faptul că de foarte multe ori gândim la fel, că ne iubim cu pasiune şi că avem aspiraţii comune!

IC („reţeta” pentru o relaţie vie, de durată): Pe lângă iubirea şi pasiunea care este important să stea la baza începerii unei relaţii de cuplu, cred că ingredientele principale sunt: comunicarea, respectul reciproc pentru cine este şi cel de lângă tine, bunăvoinţa şi deschiderea de a-i accepta celuilalt toate slăbiciunile şi defectele şi, nu în ultimul rând, hotărârea clară şi asumată de a face tot ceea ce ţine de tine ca relaţia să meargă (să fie vie, autentică şi benefică pentru ambii parteneri). Evident că este un efort de echipă! O relaţie nu poate fi dusă doar de unul dintre parteneri. Excepţia după părerea mea, poate fi doar pe durata unei crize cum a fost cea pe care am traversat-o noi în care, pentru o perioadă scurtă, unul este „bolnav” şi celălalt îşi asumă responsabilitatea relaţiei şi pentru celălalt. Iţi trebuie multă claritate, determinare şi energie pentru a putea face asta! E greu, dar dacă ai decis că merită….. pui totul la bătaie!!!
FF: Să-ţi expui propriile vulnerabilităţi în faţa celuilalt şi să protejezi vulnerabilităţile celuilalt. Cred că asta este cel mai important! Restul contează şi ele şi au importanţa lor.

IC (despre ce cred că îi împiedică pe alţi oameni să aibă o relaţie fericită): În primul rând lipsa clarităţii în ce priveşte ce vor cu adevărat! Neavând claritate renunţă prea uşor la relaţiile în care sunt implicaţi şi îşi iau jucăriile şi pleacă repede în altă relaţie! Această atitudine vine şi din lipsa educaţiei care să-i înveţe că o relaţie de durată se construieşte cu iubire şi foartă multă implicare pentru că nu vine de la sine! Prea mulţi oameni nu ştiu cum să gestioneze conflictele, cum să-şi împărtăşească emoţiile şi dorinţele pentru că nu i-a învăţat nimeni niciodată. Unii fac asta intuitiv, dar nu are toată lumea intuiţia suficient de antrenată. Există, din păcate, opinia larg răspândită conform căreia nu este necesar şi chiar nu e indicat să-i spui prea des partenerului că-l iubeşti. Unii (mai ales bărbaţi) consideră că dacă i-au spus nevestei de câteva ori înainte de căsătorie că o iubesc, după căsătorie ce rost mai are? Știe, de ce să-i mai spună?!? De asemenea este împământenită convingerea că relaţia după căsătorie trebuie să meargă de la sine şi este absurd să investeşti timp, energie şi preocupare pentru asta! Ce e aia să îţi pui problema ce bucurie sau surpriză să îi faci partenerului pur şi simplu doar ca să îl vezi bucurându-se, fără nici o ocazie şi fără nici un interes personal? Stereotipurile de genul „un bărbat trebuie să….” şi „o femeie trebuie să…” împiedică şi ele foarte multe cupluri să aibă o relaţie fericită pentru că ceea ce trăiesc nu se mulează pe nevoile lor, pe personalităţile şi aptitudinile lor şi nici pe situaţia particulară în care se află! Necomunicând şi nenegociind, nu se pot găsi acele soluţii la provocările vieţii care să fie acceptabile pentru fiecare în parte.
Si necesitatea de a petrece timp de calitate împreună este neclară majorităţii partenerilor de cuplu. Am auzit prea des de cupluri care îşi împart atribuţiile administrative („tu ai grijă de copii, găteşti, speli şi faci curat şi eu aduc bani acasă, eventual plătesc facturile„) şi apoi îşi văd fiecare de treaba lui şi se mai întâlnesc în cel mai fericit caz în pat! Și se întâmplă asta în cupluri considerate funcţionale (dacă nu se bat şi nu se ceartă îngrozitor înseamnă că au o căsnicie bună!). Și aici vine convingerea mea profundă că oamenii nici nu ştiu cum arată un cuplu foarte fericit (pentru că nu au modele printre cunoştinţele lor). Faptul că majoritatea consideră că este firesc să dispară pasiunea şi erotismul intens după 6 luni, 1 an, că este firesc ca soţia devenită mamă să se centreze cu atenţia şi energia exclusiv pe copil/copii şi altele asemenea din acelaşi registru sunt convingeri care îi împiedică pe partenerii multor cupluri să găsească acel echilibru care să le satisfacă nevoile, dorinţele şi visele şi să-i facă fericiţi!!! De aceea am scris această carte! Ca să le dau şansa cât mai multor oameni să ştie cum trăiesc cei cu adevărat fericiţi! Ca să le dea speranţă şi energie de a căuta binele particular al cuplului lor care nu seamănă obligatoriu cu binele altor cupluri!
FF: Cred că în primul rând că nu ştiu ce vor! Și, în al doilea rând că nu au curaj să vrea mai mult decât îşi pot imagina. Sunt prizonierii lumii în care relaţiile disfuncţionale constituie normalitatea şi sunt incapabili să depăşească frontierele acestei lumi.

IC (despre ce aş face diferit dacă ar fi să o iau de la capăt ştiind tot ce ştiu acum): Categoric aş fi mai înţeleaptă şi mai tolerantă cu unele aspecte. M-am necăjit de-a lungul timpului pentru tot felul de lucruri pentru care nu merita să consum atâta energie! Nu se spune „Dă-i românului mintea cea de pe urmă!”? Alegerile fundamentale ar fi aceleaşi. Doar atitudinea mea faţă de lucrurile care m-au deranjat ar fi alta!
FF: Aş avea mai mult curaj! Nu aş mai pierde timpul. M-aş exprima mai clar şi mai ferm în ceea ce priveşte sentimentele şi dorinţele. Aş fi mai deschis la negocieri. Dacă aş fi făcut toate lucrurile astea, relaţia mea cu Monica ar fi avut o soliditate şi mai bună şi n-ar fi lăsat loc unor interferenţe perturbatoare.

IC (sfaturi pe care le-aş da unui cuplu proaspăt căsătorit ca să rămană fericit): Le-aş da mai multe sfaturi!
În primul rând să aprecieze şi onoreze partenerul şi iubirea ce îi leagă! E un dar şi un privilegiu! Nu găseşti la fiecare colţ de stradă pe cineva pe care să-l poţi iubi şi care să te iubească!
Să acorde timp, atenţie, energie şi preocupare cvasipermanentă partenerului şi relaţiei! Cum te preocupă să te perfecţionezi permanent dpdv profesional, tot aşa este esenţial să te preocupe să te dezvolţi împreună cu celălalt ca partener al cuplului. Ca să te dezvolţi împreună presupune să faci lucruri împreună, să înveţi diferite lucruri împreună, să te distrezi şi să munceşti împreună. „Impreună” este conceptul cheie. O condiţie esenţială pentru fericirea în cuplu. Nu cred că e benefic, ci e foarte periculos să trăieşti în locuri diferite (ex: ea rămâne cu copii acasă şi el pleacă în altă ţară ca să câştige bani pentru familie şi nu se văd ani de zile decât maxim o dată pe an pentru câteva zile!) pentru că evoluezi diferit şi rişti foarte mult să nu te mai potriveşti! Aşa cred eu!
Să-şi acorde reciproc spaţiul şi timpul pentru a fi ei înşişi, a a experimenta şi împărtăşi ce simt nevoia (evident că nu vorbesc despre experimentul de a fi cu altcineva!!!). Partenerii de cuplu pot avea interese şi pasiuni pe care să nu le împărtăşească şi „jumătatea”. Este importantă acceptarea acestora şi acordarea de timp pentru a le satisface. Cu preocuparea clară de a se păstra un echilibru între „separat” şi „împreună”. Fiecare cuplu are echilibrul lui care e esenţial să fie negociat şi înţeles de ambii parteneri. Acesta este un sfat de care aş fi vrut şi eu să beneficiez la începutul relaţiei mele cu FF pentru că, neprimindu-l, am făcut greşeli care ne-au costat scump!
FF: Comunicarea este cheia! Exprimaţi-vă în toate modurile posibile, şi verbal şi non verbal şi asiguraţi-vă că sunteţi înţeleşi! Petreceţi timp de calitate împreună şi acordaţi-vă unul celuilalt spaţiul personal de care aveţi nevoie! Citiţi mult împreună şi căutaţi compania altor cupluri fericite! Iubiți-vă suficient încât să depuneţi împreună eforturile necesare pentru a depăşi orice impas v-ar apare în cale! Faceţi cumva ca să umpleţi golurile dintre voi în aşa fel încât să vă păstraţi identitatea şi totuşi să fiţi un întreg compact împreună!

A face parte dintr-un cuplu potrivit (în care există compatibilitatea necesară pentru a începe să contruieşti relaţia propriu-zisă) este o mare şi privilegiată şansă! Apartenenţa la un astfel de cuplu este o resursă esenţială pentru aproape tot ce este necesar pentru ca membrii ei să se împlinească şi să-şi valorifice potenţialul pe toate planurile!
Pentru mine, a fi fericit în cuplu nu înseamnă doar să aduni plusurile cu minusurile şi să ieşi pe plus. Ingredientul secret este să te bucuri că te-ai trezit dimineaţa alături de partenerul tău! Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu sau Universului (sau cui crezi tu) că există în viaţa ta cel/cea cu care ai ales să-ţi petreci viaţa!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *